In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit, se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare. Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui teren mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate.
Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din Efes – al Artemisionului – numele (mentionate de Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune o explicatie verosimila: “…marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incendiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie”.
Incendiul – care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei – a fost provocat in mod intentionat de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tarziu, Alexandru – cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului – s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au incredintat – in anul 350 i.e.n. – lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile fiind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.
Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare – tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur!).
Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia), au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despuind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele – desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului, al fragmentelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk – modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina celebru – senatul efesian emisese un decret prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat – figureaza astazi in numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fata, dupa cum vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate…
SAPte minuni ale lumii antice 